De câte ori mi se întâmplă să aud de câte cineva cunoscut care a murit, persoane mai mult sau mai puţin în vârstă, persoane pe care le-am cunoscut îndeaproape sau nu chiar, inclusiv celebrităţi despre a căror moarte aflu de prin ziare, reactia mea imediată este, pe lângă compasiunea firească, regretul, etc., una fiziologică, un nod în gât şi o frică paralizantă de moarte. Da, mă tem îngrozitor de moarte. Mă tem că oricând mi s-ar întâmpla mă va prinde nepregătită…că nu voi fi lăsat lucrurile în ordine….că nu ştiu ce se va putea întâmpla în urma mea celor dragi mie…apoi, mi-e teamă de moartea celor foarte apropiaţi…familia mea, părinţii mei, soţul meu…mi-e teamă, sunt îngrozită de gandul ca eu sau cineva apropiat mie am putea sfârşi în urma unei boli chinuitoare sau că un accident nefericit ne-ar putea şterge pur şi simplu de pe “hartă”. Mi-e teamă că un astfel de eveniment ar putea fi prea copleşitor şi că ar putea bulversa ireversibil vieţile celor rămaşi. Că lucrurile s-ar putea întâmpla prea curând. Că ne-ar prinde nepregătiţi, că ar lăsa prea multe regrete, prea multă tristeţe, prea mare singurătate, sau prea prea multă nesiguranţă. Soţul meu şi-a pierdut mama când era mai mic decât Mihăiţă acum. Avea 5 ani. Iar fratele lui 2-3. Deşi nu apucaseră să-şi cunoască prea bine mama, pe care boala chinuitoare o ţinuse departe de ei, mintea lor i-a păstrat o amintire extrem de duioasă. Poate că nu mai au prea mult de amintit, dar ceea ce le-a rămas pentru ei ”Mama”, puţinul de poveste şi de amintire cu ea, este absolut intangibil şi sunt convinsă că va rămâne mereu sacră pentru ei. O fiinţă despre care evită să vorbească, dar căreia ştii că i-au ridicat altar în sufletele lor.
Din fericire petru mine, niciunul din “morţii mei” nu mi-a fost foarte foarte apropiat. Mi-am îngropat bunicii, persoane peste 70 de ani, de care nu am fost niciodată prea legată afectiv, dar pe care mă bucuram să îi ştiu în viaţă, să ştiu că îi găsesc mereu acolo, robotind prin curte, cu treburile interminabile ale vieţii la ţară. Unul după altul, fiecare s-a stins, şi a fost condus de cei din familie la cimitirul satului, care îmi părea din ce în ce mai aglomerat şi mai părăginit. Am regretat plecarea lor, însă dispariţia lor m-a întristat mai mult pentru durerea pe care o aducea părinţilor mei…pentru mine, ei erau bunicii. Pentru părinţii mei, ei erau “mama” sau “Tata”. Nu ştiu ce poate însemna să te trezeşti dintr-odată fără aceste două persoane…chiar dacă vor fi încetat de mult să fie reperele vieţii tale, sau chiar dacă nu vor fi fost niciodată, tot nu m-aş simţi vreodată suficient de pregătită să mă despart definitiv de ei. Chiar dacă trec zile întregi în care nu apucăm să vorbim şi uneori chiar luni fără să ne vizităm, faptul că îi ştiu pe amândoi bine este fundamental. Doar conştiinţa faptului că odată va fi altfel, că inevitabil nu va mai fi ca acum, mă îngrozeşte şi îmi paralizează realmente orice gând.
Cineva îmi reproşa că nu sunt suficient de credincioasă, de aceea sunt atât de înfricoşată de moarte. Nu voi contrazice asta, pentru că mă simt cu adevărat insuficient de credincioasă. Însă nici nu ştiu cum aş putea fi serenă şi cum aş putea accepta vreodată mai uşor gândul că la un moment dat, în viaţa mea nu vor mai fi părinţii mei, sau că eu voi dispărea la un moment dat din viaţa copiilor mei…Perspectiva vieţii de după moarte e o idee care nu mă mulţumeşte nici ea suficient, deşi e mai acceptabilă decât gândul sumbru că ar putea să nu mai fie nimic. Pur şi simplu NIMIC. Nada. Să se rupă dintr-o dată filmul şi gata. Să nu mai ştii ce se întâmplă în urma ta, ce fac copiii tăi, ce fac nepoţii, cum se descurcă prietenii tăi, ce s-a ales de proiectele tale, de munca ta, ce fac oamenii pe care i-ai cunoscut…Şi, chiar dacă ai fi, acolo, undeva, în eter, într-o formă imaterială, cum să îi mângâi pe cei care se simt pierduţi după plecarea ta, cum să-i ajuţi pe cei care se simt neajutoraţi ? Iar tu, cel care nu mai eşti şi (eventual) ai ocazia să poţi urmări ce se întâmplă în urma ta, cum vei percepe toate astea ?
Indiferent de varianta la care mă gândesc, neputinţa de a interveni în faţa inevitabilului morţii e un gând extrem de trist şi de disperat. Mă chinuie, mă torturează că nu poţi alege, că nu poţi negocia sau amâna…uneori, nici măcar nu poţi şti că se întâmplă…nici măcar nu ai timp să realizezi…să îţi iei rămas bun…să laşi în urma ta o oarecare ordine…mi se pare cumplit…
