Aceasta e una din melodiile care se leagă inevitabil de viaţa fiecăruia din noi. Două voci superbe – Sarah Brightman şi Jose Carreras – şi un mesaj care te înmoaie până-ntr-atât încât te face să te opreşti dintr-odată şi să închini un gând bun prietenilor care au fost şi celor care, poate, mai sunt, şi celor de care mi-e mai dor decât pot recunoaşte.

“Amigos para siempre
Means you’ll always be my friend
Amics per sempre
Means a love that cannot end
Friends for life
Not just a summer or a spring
Amigos para siempre”

Contextul e cam aşa: începând cu decembrie 2005 activităţile nonprofit de interes general pot să primească, potrivit legii 350, finanţări din fonduri publice. Ideea nu este că până la acel moment nu se putea întâmpla acest lucru, din contră, erau ong-uri care primeau fonduri serioase de la consilii locale, judeţene, etc., însă toate acestea se întâmplau după criterii destul de discutabile şi adesea într-o discreţie absolută.
Cum ar veni, erau activităţi şi organizaţii care erau favorizate, de cele mai multe ori pe criterii de înrudiri, cumetrii şi prietenii sincere cu aleşii locali sau judeţeni. Aşa stând lucrurile, ani de zile ONG-urile s-au tot coalizat şi au tot bătut la uşile legiuitorului, doar doar vor obliga instituţiile publice să abordeze mai atent, mai corect, şi mai transparent finanţarea activităţilor non profit.
Într-un final, sătui de presiunile activiştilor ong, iaca se naşte cu mare trudă şi multdorita reglementare, celebra lege 350. Toată lumea a sărit în sus frenetică, ong-urile s-au pupat pe gură, activiştii au trimis mass-uri de felicitare, ce mai, era o mare sărbătoare în sector. Firesc, de altfel, căci legea chiar suna bine şi părea că pune mare rânduire în treburile neorânduite ale finanţărilor din bugetele publice.
În linii mari, legea spunea că finanţările din fondurile publice trebuie să se acorde în mod obiectiv şi transparent. Adică, fondurile trebuie prevăzute de către instituţiile publice într-un program anual care se publică în Monitorul Oficial, iar acordarea lor se face în urma unei selecţii publice, pe criterii de calitate, eficacite, egalitate de şanse, bla bla.
În traducere, să se organizeze concurs de proiecte. Ca la orice finanţator: se anunţă programul, se publică ghidul solicitantului, se depun cererile de finanţare şi restul de documentaţii până la o dată limită şi apoi se evaluează proiectele şi se anunţă căştigătorii.
Frumos, nu ? Negru pe alb, lucrurile păreau a fi fost descurcate şi nu ar mai fi încăput loc de comentarii şi suspiciuni. Faptic, însă, iată ce se întâmplă.
Luăm exemplul anului 2009, un an pe care toată omenirea îl defineşte cu un singur cuvânt: CRIZĂ. Nu e nevoie să detaliem, am simţit cu toţii provocările acestui an şi cu siguranţă mulţi dintre noi au avut de suferit de pe urma lor. După îndelungi tergiversări şi discuţii de la nivelul cel mai înalt legate de aprobarea bugetului pe acest an, iată că se decide în cele din urmă bugetul la nivelul fiecărei comunităţi şi în luna aprilie se lansează şi Programul anual pentru acordarea de finanţări nerambursabile de la bugetul local al municipiului Piatra Neamţ, pentru activităţi nonprofit de interes general, aferent anului 2009.
Pe scurt, iată prezentarea acestuia:
Sunt 5 domenii de finanţare, fiecare cu sumele sale, aprobate la nivelul consiliului local:
1. Cultură = 500.000 lei
2. Social = 15.000 lei
3. Educaţie civică = 15.000 lei
4. Protecţia mediului = 15.000 lei
5. Sport = 780.000 lei

La o primă privire ne şochează discrepanţa între sumele puse la dispoziţie pentru diferitele domenii, faptul că într-un an care impune atât de mari provocări la nivel social se acordă suma de 150 milioane lei vechi şi grei proiectelor din domeniul social şi de 52 de ori mai multe fonduri activităţilor din domeniul sportului. Eu, personal, sunt foarte curioasă privitor la fundamentarea acestei distribuiri a fondurilor din bugetul local, şi la fel de curioasă sunt şi în ceea ce priveşte evaluarea proiectelor depuse, căci şi lista câştigătorilor se dovedeşte a fi o lectură extrem de interesantă.
Pe situl primăriei, textul hotărârii de consiliu prin care se aprobă lista proiectelor finanţate începe aşa: “Văzând nota de fundamentare înregistrată sub numărul 22501 din 26.05.2009 prin care Primarul Municipiului -dl. Gheorghe Ştefan propune aprobarea proiectelor cu finanţare nerambursabilă”. Deci, domnul Primar a prezentat o notă de fundamentare prin care (probabil) explică de ce propune aprobarea acestor proiecte. Nota de fundamentare nu este publicată, deci nu putem povesti despre textul acesteia.
Dar surprizele abia acum încep:
Din lista proiectelor aprobate spre finanţare, sumele propuse pentru sport depăşesc orice aşteptare: un total de 1.808.000 lei !!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Aproape 2 milioane lei noi din bugetul local pentru sport ! De 120 ori mai mult decât programele sociale ! Şi de aproape două ori şi jumătate mai mult decât suma prevăzută şi publicată în Monitorul Oficial !
Întrebând la Primărie am aflat că această modificare a bugetului alocat a fost posibilă datorită unei rectificări bugetare, justificată de numărul mare de proiecte depuse…
Nu-i aşa că sună într-un anume fel ? NU-i aşa că pare uşor exagerat să aloci o sumă atât de mare pentru a finanţa TOATE proiectele de la sport şi să “tai” de la finanţare unele proiecte din alte domenii precum cultură, social, iar altora să le ajustezi drastic bugetul ? Păi, domnule Primar, eu zic că şade ruşinică. Eu înţeleg că poate Dumnezeul Sportului are o slăbiciune pentru Municipiul Piatra-Neamţ şi de aceea s-a gândit că e necesar să îi acorde o felie generoasă din bugetul local, dar, totuşi, nu e chiar cam mult ?
Să nu înţelegeţi că spun aşa doar din invidie, pentru că proiectul meu a primit doar 5000 de lei din cei 13.000 solicitaţi, dar întreb şi eu aşa, ca tot ong-istul care s-a extaziat când a apărut legea 350, chiar nu se putea altfel ? Să fie doar o coincidenţă faptul că vorbim de fonduri alocate unui club pe care (conform cv-ului de pe pagina Primăriei) îl finanţează şi al cărui preşedinte de onoare este însuşi primarul ?
Închei amintindu-mi o discuţie avută cu un coleg dintr-un ong care administrează un centru pentru tinerii care au ieşit din centrele de plasament, un centru creat în locul unui bloc de locuinţe dezafectat şi care asigură găzduire şi servicii de sprijin celor care ies din centrele de plasament. Îmi povestea foarte supărat că asocaţia nu mai poate face faţă cheltuielilor de întreţinere ale acestui centru şi că nu reuşeşte să obţină finanţare de nicăieri de la autorităţile publice locale (care, pe de altă parte, îi trimit cazuri spre asistare), fiind dispus să transfere acest centru celui care ar putea să-l preia, în condiţiile în care asociaţia înregistrează lună de lună restanţe la toate utilităţile: apă, gaz, etc. Utilităţi de care are nevoie pentru a asigura găzduire tinerilor fără adăpost, tineri peste 18 ani, ieşiti din instituţiile de protecţie a copilului.
50 milioane pe lună în lei vechi este numai factura la gaz a centrului, Domnule Primar, 5000 de lei uşori şi noi, adică fix o treime din cât aţi acordat pentru tot anul programelor sociale din Municipiul Piatra-Neamţ, şi mai puţin de 1% din cât aţi asigurat din bugetul local echipei al cărei preşedinte de onoare sunteţi.
Dar, desigur, nu puteţi să le faceţi pe toate, Domnule Primar, copiii aceştia oricum nu prea au nici un viitor, dorm pe stradă, strică imaginea oraşului, sperie turiştii când se leagănă în faţa supermarketului, şi mai şi put, haideţi să nu ne mai necăjim gândindu-ne la ei, şi mai bine să fim optimişti şi să credem în steaua norocoasă a fotbalului nemţean. Hai, Ceahlăul !

De câte ori mi se întâmplă să aud de câte cineva cunoscut care a murit, persoane mai mult sau mai puţin în vârstă, persoane pe care le-am cunoscut îndeaproape sau nu chiar, inclusiv celebrităţi despre a căror moarte aflu de prin ziare, reactia mea  imediată este, pe lângă compasiunea firească, regretul, etc., una fiziologică, un nod în gât şi o frică paralizantă de moarte. Da, mă tem îngrozitor de moarte. Mă tem că oricând mi s-ar întâmpla mă va prinde nepregătită…că nu voi fi lăsat lucrurile în ordine….că nu ştiu ce se va putea întâmpla în urma mea celor dragi mie…apoi, mi-e teamă de moartea celor foarte apropiaţi…familia mea, părinţii mei, soţul meu…mi-e teamă, sunt îngrozită de gandul ca eu sau cineva apropiat mie am putea sfârşi în urma unei boli chinuitoare sau că un accident nefericit ne-ar putea şterge pur şi simplu de pe “hartă”. Mi-e teamă că un astfel de eveniment ar putea fi prea copleşitor şi că ar putea bulversa ireversibil vieţile celor rămaşi. Că lucrurile s-ar putea întâmpla prea curând. Că ne-ar prinde nepregătiţi, că ar lăsa prea multe regrete, prea multă tristeţe, prea mare singurătate, sau prea prea multă nesiguranţă. Soţul meu şi-a pierdut mama când era mai mic decât Mihăiţă acum. Avea 5 ani. Iar fratele lui 2-3.  Deşi nu apucaseră să-şi cunoască prea bine mama, pe care boala chinuitoare o ţinuse departe de ei, mintea lor i-a păstrat o amintire extrem de duioasă. Poate că nu mai au prea mult de amintit, dar ceea ce le-a rămas pentru ei ”Mama”, puţinul de poveste şi de amintire cu ea, este absolut intangibil şi sunt convinsă că va rămâne mereu sacră pentru ei. O fiinţă despre care evită să vorbească, dar căreia ştii că i-au ridicat altar în sufletele lor.      

Din fericire petru mine, niciunul din “morţii mei” nu mi-a fost foarte foarte apropiat. Mi-am îngropat bunicii, persoane peste 70 de ani, de care nu am fost niciodată prea legată afectiv, dar pe care mă bucuram să îi ştiu în viaţă, să ştiu că îi găsesc mereu acolo, robotind prin curte, cu treburile interminabile ale vieţii la ţară. Unul după altul, fiecare s-a stins, şi a fost condus de cei din familie la cimitirul satului, care îmi părea din ce în ce mai aglomerat şi mai părăginit. Am regretat plecarea lor, însă dispariţia lor m-a întristat mai mult pentru durerea pe care o aducea părinţilor mei…pentru mine, ei erau bunicii. Pentru părinţii mei, ei erau “mama” sau “Tata”. Nu ştiu ce poate însemna să te trezeşti dintr-odată fără aceste două persoane…chiar dacă vor fi încetat de mult să fie reperele vieţii tale, sau chiar dacă nu vor fi fost niciodată, tot nu m-aş simţi vreodată suficient de pregătită să mă despart definitiv de ei. Chiar dacă trec zile întregi în care nu apucăm să vorbim şi uneori chiar luni  fără să ne vizităm,  faptul că îi ştiu pe amândoi bine este fundamental. Doar conştiinţa faptului că odată va fi altfel, că inevitabil nu va mai fi ca acum, mă îngrozeşte şi îmi paralizează realmente orice gând. 

Cineva îmi reproşa că nu sunt suficient de credincioasă, de aceea sunt atât de înfricoşată de moarte. Nu voi contrazice asta, pentru că mă simt cu adevărat insuficient de credincioasă. Însă nici nu ştiu cum aş putea fi serenă şi cum aş putea accepta vreodată mai uşor gândul că la un moment dat, în viaţa mea nu vor mai fi părinţii mei, sau că eu voi dispărea la un moment dat din viaţa copiilor mei…Perspectiva vieţii de după moarte e o idee care nu mă mulţumeşte nici ea suficient, deşi e mai acceptabilă decât gândul sumbru că ar putea să nu mai fie nimic. Pur şi simplu NIMIC. Nada. Să se rupă dintr-o dată filmul şi gata. Să nu mai ştii ce se întâmplă în urma ta, ce fac copiii tăi, ce fac nepoţii, cum se descurcă prietenii tăi, ce s-a ales de proiectele tale, de munca ta, ce fac oamenii pe care i-ai cunoscut…Şi, chiar dacă ai fi, acolo, undeva, în eter, într-o formă imaterială, cum să îi mângâi pe cei care se simt pierduţi după plecarea ta, cum să-i ajuţi pe cei care se simt neajutoraţi ? Iar tu, cel care nu mai eşti şi (eventual) ai ocazia să poţi urmări ce se întâmplă în urma ta, cum vei percepe toate astea ?

Indiferent de varianta la care mă gândesc, neputinţa de a interveni în faţa inevitabilului morţii e un gând extrem de trist şi de disperat. Mă chinuie, mă torturează că nu poţi alege, că nu poţi negocia sau amâna…uneori, nici măcar nu poţi şti că se întâmplă…nici măcar nu ai timp să realizezi…să îţi iei rămas bun…să laşi în urma ta o oarecare ordine…mi se pare cumplit…

Şi foarte trist.

Având în vedere interesul crescut al grădiniţelor din judeţul Neamţ pentru participarea la activităţi de educaţie ecologic, interes manifestat pe parcursul derulării de către Asociaţia de Sprijin Comunitar ACS a programului “Ecologişti pe trotinete”, am luat decizia organizării unei competiţii care să pună în valoare aptitudinile şi competenţele lor ecologice dobândite în urma implementării proiectului.

Concursul are în vedere două axe majore:

1. Implicarea în cadrul programului “Ecologişti pe trotinete” cu următoarele premii:

a. Premiul pentru cea mai implicată grădiniţă – trofeul Ecologiştilor pe trotinete

b. Premiul pentru cel mai implicat cadru didactic – trofeul Eco-educatorului

c. Premiul pentru cel mai implicat părinte – trofeul Eco-familia

 

2. ECO-ART – Creaţie artistică cu caracter ecologic, cu următoarele secţiuni

a. Desen/Obiect decorativ cu caracter ecologic

b. Eco-scenetă/Eco-show 

c. Costum Eco din deşeuri 

Concursul ECO-ART se desfăşoară între grădiniţele implicate în program, participanţii având posibilitatea să dovedească prin creaţiile lor artistice interesul pentru problemele de mediu şi implicarea în rezolvarea acestora, ca şi deprinderea unei conştiinţe ecologice.

La secţiunea Desen, fiecare cadru didactic interesat va putea selecta un număr maximum de 3 desene cu caracter ecologic realizate de copiii preşcolari şi le vor trimite spre evaluare echipei de proiect.

 

Pentru secţiunea Eco-scenetă/Eco-show, cadrele didactice interesate vor pregăti cu copiii preşcolari un moment artistic cu tematică ecologică, având durata de maximum 15 minute. Materialul filmat şi inscripţionat pe DVD se va trimite echipei de evaluare.

În cadrul secţiunii Costum Eco, vor fi trimise spre evaluare fotografii reprezentând copii preşcolari echipaţi cu un costum realizat în totalitate din deşeuri (de către cadre didactice sau de părinţi).

Concursul se lansează pe data de 2 octombrie 2008 şi trimiterea materialelor se va încheia la 1 noiembrie 2008.

Pe data de 14 noiembrie va avea loc festivitatea de premiere a câştigătorilor. Pentru fiecare secţiune va exista câte un câştigător care va primi un aparat electric/electronic de largă utilizare (DVD player, imprimantă multifuncţională, cameră foto digitală, aspirator, etc. ), rechizite şi dulciuri.

Cele mai reuşite desene şi obiecte decorative realizate de copiii preşcolari vor face obiectul unei licitaţii, banii strânşi fiind folosiţi pentru achiziţionarea de rechizite pentru copiii participanţi.       

 

Creată în anul 2000, Asociaţia de Sprijin Comunitar şi-a concentrat  la început activitatea  pe cunoaşterea problematicii comunitare, în sensul iniţierii de workshopuri şi schimburi de experienţă (evenimente precum Forumul judeţean ONG) între reprezentanţi ai sectorului neguvernamental judeţean şi reprezentanţi ai sectorului de afaceri şi ai instituţiilor publice în scopul identificării necesităţilor acestora şi în scopul îmbunătăţirii calităţii serviciilor acordate prin asigurarea unor parteneriate concrete şi durabile. 

Din anul 2005, asociaţia  s-a asociat demersului educativ al altor organizaţii neguvernamentale şi a participat la activităţi de educaţie ecologică, asigurând distribuirea de materiale informative cu caracter ecologic şi instruirea elevilor din instituţiile şcolare din judeţul Neamţ.

În decembrie 2007, Asociaţia de Sprijin Comunitar a început derularea programului “Ecologişti pe trotinete”, finanţat de Administraţia Fondului pentru Mediu, program de educaţie ecologică adresat grădiniţelor din judeţul Neamţ şi vizând peste 1000 de copii preşcolari, 100 cadre didactice, personal auxiliar şi părinţi. Programul urmărea educarea copiilor preşcolari în direcţia protecţiei mediului, instruirea şi responsabilizarea cadrelor didactice şi a părinţilor privind protejarea mediului. Activităţile proiectului au constat în:

-Instruirea a 30 de cadre didactice din grădiniţele din judeţul Neamt privind

tehnicile şi metodele de lucru cu preşcolarii pentru deprinderea de cunoştinţe şi abilităţi privind mediul şi protejarea acestuia 

- Realizarea Revistei Eco-cetăţeni la grădiniţă, tipărită în 6 numere a câte 1000 de

exemplare; O revistă pentru copiii preşcolari cuprinzând fişe de lucru pentru cunoaşterea mediului, fişe de colorat cu tematică ecologică, jocuri, poezii, ghicitori, basme şi prezentări în imagini ale activităţilor desfăşurate în cadrul proiectului

- Realizarea unei mini-grădini în cadrul fiecărei grădiniţe participante la program,,

- activitate intitulată “Fiecare copil – o floare”: copiii preşcolari au plantat seminţe, flori, sau puieţi de copăcei, pe care i-au îngrijit, observând dezvoltarea acestora şi conştientizând importanţa apei, a aerului, a luminii şi a  solului.

- Organizarea de ateliere de lucru constând în realizarea de către copiii

preşcolari a unor obiecte decorative, jucării şi costume din deşeuri.

- Activităţi practice de ecologizare desfăşurate de copiii preşcolari în curtea

grădiniţelor, în vecinătatea acestora, în parc sau pădure

- Realizarea unei picturi murale cu tematică ecologică în interiorul grădiniţelor,

cu participarea copiilor preşcolari sub îndrumarea educatoarelor şi a unui artist

- Excursii şi drumeţii cu scopul cunoaşterii mediului înconjurător şi cu o

componentă practică constând în ecologizarea zonelor

- Editarea unui Ghid al Eco-educatorului – manual practic pentru adulţii care

desfăşoară activităţi de educaţie ecologică cu copiii preşcolari. 

 

În prezent, Asociaţia de Sprijin Comunitar numără 25 de membri – voluntari, dintre care 11 membri fondatori, iar Comitetul  Director este constituit din persoane cu experienţă în activitatea organizaţională, respectiv: Dinu Mihaela – Loredana – Director, Tună Mihaela -Director adjunct, Dinu Mihai – Constantin – director de marketing.   

Astazi m-a sunat o prietena, “consumatoare” traditionala a blogului meu - multumim pe aceasta cale cititorilor fideli, si, intr-o mai mica masura, si celor infideli – ca sa imi atraga cu dragalasenie atentia: “nu ai mai scris in blog”…

Da, recunosc….si, ca sa vedeti cu ce mi-am ocupat eu vremea indelungata de cand nu am mai scris, am sa va spun o poveste, o poveste pe care am putea-o intitula chiar asa: “Povestea trista a veselului ONGist”.

Reteta este simpla si cred ca cine a activat vreodata intr-un ONG din Romania a gustat-o macar o data. C-asa-i in sector…Paranteza mea: pentru cei mai putin familiarizati, deci in nici intr-un caz pentru dvs., ONG=organizatie neguvernamentala

Deci, se da un ONG. Mic, dar vioi. Sau “mic, dar inimos”, si enumerarea poate continua. Deci mic. sau nu neaparat mic, dar sa nu aiba in spate nici o figura/nume din sectorul VIP, fie ca vorbim de oameni politici, locali sau nationali, fie ca vorbim de artisti, sau de oameni de afaceri, persoane private devenite la un moment dat vedete dintr-un motiv sau altul.

Reluand, se da un ONG mic si neajutorat (am fost intentionat patetica, cu intentii ironice, sa nu sariti !). Se pune la cale un eveniment. Obligatoriu pentru comunitate. Obligatoriu fara vreo finantare (de genul proiectelor, programelor, granturilor, etc.). Ce face micul dar freneticul ong-ist  in acest caz ? Ce face de obicei ? Este Optimist. Bun pentru inceput. Optimismul face bine la spirit.  Si incepe sa caute. Ce sa caute ? Finantare, bineinteles. Sponsori.  Face liste, scrie scrisori de intentie, trimite emailuri, suna la prieteni si roaga sa intervina ei pe langa cutare care are o firma, etc. etc. Dupa ce face toate astea, trage toate sforile, bate la usile potentialilor donatori, si asteapta. Un raspuns, of course. A, pentru cunoscatori si pentru cei (prea) optimisti, asezonam totul cu cateva intalniri, discutii si apeluri la institutiile publice (consiliul judetean, local, vreo directie judeteana si alte asemenea). Sfanta birocratie tipic romaneasca cere sa faci hartii. Cat mai multe hartii. Vrei sa vorbesti cu viceprimarul ? Faci o hartie sa ceri voie sa discuti cu el. Vrei sa te lase Camera de Comert sa imparti pliante la Topul Firmelor din judetul Neamt ?  Faci o hartie sa ceri voie. Apoi mai faci o hartie in care descrii ce anume vrei sa imparti. Si apoi inca una in care descrii cum vrei sa imparti, cu ce mana, ce spui cand abordezi omul, si tot asa. Daca nici acum nu te-a lasat optimismul, atunci treci mai departe. Ai auzit de firme consacrate care au sponsorizat cutare sau cutare activitate, sau, daca nu au sponsorizat deja, te gandesti ca si-ar permite sa o faca. Cauti pe net. Adrese, persoane de contact, email, numere de telefon. Scrii, dai telefoane. Dai telefoane si scrii. Doza de optimism se reincarca atunci cand gasesti pe websiturile unor mari firme un formular de contact adresat fix celor care doresc o sponsorizare. Spui “uau” si te bucuri. Esti optimist. In mintea ta ceri iertare sectorului de afaceri pe care l-ai crezut dedat in exclusivitate profitului si prea putin atent cauzelor comunitare. Faci calcule si paracalcule si ai grija sa nu ceri prea mult, sa nu te respinga potentialul sponsor.  Cand mai gasesti pe aceleasi websituri ale acelorasi mari firme si mentiuni precise privind regimul de sponsorizare si evaluarea solicitarilor te simti deja in paradisul fundraisingului.  Daca pe website este si precizarea “in cazul in care propunerea dvs. nu prezinta interes veti fi contactati in maxim o saptamana” si acea saptamana trece fara vreun semnal, te simti deja castigator si activismul tau se revigoreaza la maxim. 

In principiu, pana acum lucrurile ar parea ca stau ok pentru tine, ONG-istule, pentru ONG-ul din care faci parte, si mai ales pentru reusita activitatii pe care ati planificat-o tu si colegii tai, voluntari si in care – ce naivitate , nu-i asa ? , chiar credeti. Cand termenele limita se apropie, si te afli la foarte mica distanta de data organizarii evenimentului incepi sa umbli dupa raspunsuri. Si reiei traseele deja batatorite initial.  Dai telefoane. “Nu e doamna care se ocupa cu sponsorizarile. E in delegatie.” Revii cand ti se spune ca se intoarce. “E in pauza de masa.” Lasi mesaje la secretare/centraliste. “da, da, nici o grija, ii vom comunica”. Suni din nou. “A plecat iar in delegatie, scrieti-i un email”. “I-am mai scris unul data trecuta, cand era in cealalta delegatie”. “Mai scrieti-i unul, eu am sa ii transmit ca ati cautat-o”.  Tu devii sceptic. Dar mai scrii unul. Si mai revii si cu telefonul. Asa, sa nu te uite. “nu e in birou, nu stiu unde a iesit”. Incep sa ti se lase colturile gurii si zambetul ti se mai strange. Cele 24 de ore – termenul maxim pentru raspunsul la solicitarea ta se transforma in 3 saptamani si ameninta sa nu se sfarseasca vreodata. Interval in care tu ai sunat de cateva ori pe zi, ai conversat cu secretara/centralista, ai aflat cate delegatii a facut doamna de la sponsorizari, cate zile a stat, cand are pauza de masa, cat dureaza, cand termina programul, cand incepe programul, cand are pauza de masa secretara/centralista, ai scris deja cateva emailuri aceleiasi persoane, ti-e teama sa nu o superi cu insistenta ta si in principiu incerci sa fii – daca nu optimist – macar calm, sa nu pari neobrazat celor care ar putea inca sa iti acorde sprijinul. Nu tie, micutule ONG-ist, ci evenimentului in sine, care lui i-ar aduce si imagine, si plus de popularitate si, una peste alta si ceva beneficii fiscale daca e chiar mare si are profit grasut.

In varianta doi, in care marea firma iti precizeaza ca daca nu prezinti interes cu propunerea ta te contacteaza in maxim o saptamana, si tu, deja optimist pentru ca saptamana a trecut fara sa te anunte cineva ca nu ai prezentat interes, suni dupa trei saptamani, sperand timid ca nu indraznesti prea mult cerand sa afli in ce stadiu se afla evaluarea propunerii tale, te trezesti cu aceleasi raspunsuri ” nu poate raspunde, e in niste discutii”, “e la masa”, “a fost la birou, dar a plecat”, “mai scrieti un email”, “puteti reveni cu un telefon?”….te simti dezorientat si nu ai vrea sa crezi ca tot optimismul tau s-a bazat pe un balon de sapun. Ai vrea sa crezi in continuare ca tot ce ai citit pe websiturile acelor mari firme nu era pus acolo de fatada, ca de fapt sunt mari si serioase firme…dar in sufletul tau de ONgist cu fundul batucit de suturile atator potentiali sponsori ai deja raspunsul. Raspunsul sec si formal al celor pe care i-ai cautat atat nu vine decat sa confirme negrele tale banuieli si tu, in activismul tau incurabil, te gandesti atunci ca poate macar din contributiile tale si ale colegilor tai – voluntarii veti reusi in cele din urma sa sustineti evenimentul. Era vorba doar de o festivitate de premiere. A celor mai “eco”… copii prescolari, parinti ai acestora, cadre didactice. Cumva, cumva, o solutie va exista pentru ca cei mici sa se bucure. Pentru aceia care doresc mai multe detalii, aveti mai jos un post special cu regulamentul concursului si prezentarea organizatiei si a evenimentului.

Intr-un impuls de ONG-ist iremediabil optimist, va las aici un numar de cont. Doar pentru aceia care cred ca lucrurile pentru oameni se fac cu oamenii.  Va multumim !

RO17 BTRL 0280 1205 D129 87XX deschis la Banca Transilvania Piatra-Neamţ

ASOCIATIA DE SPRIJIN COMUNITAR – ACS

Acuma, va rog sa-mi iertati limbajul neacademic care sper sa nu va zgaraie prea rau urechile. Dar, dragii (sau mai corect dragele ?:D) mele, trebuie neaparat sa va directionez spre un site taaaaaaaaaare tare interesant. E vorba de forumul de pe www.didactic.ro, site de care va povesteam atunci cand v-am descris concursul acela de fotografii. Pe scurt, eu va sfatuiesc sa urmariti din cand in cand si acest ”reality” care o sa va uimeasca. Pentru ca e fix ca si in cancelarie. Doar ca rolurile sunt un pic diferite. Exista un admin, ca la orice site. Un fel de director, sa-i spunem. Acest admin este bineinteles un fel de “tartore’ al sitului, alfa si omega beta, teta, epsilon si toate literele alfabetului grecesc la un loc. Acest “tatuc’ al sitului are printre alte sarcini si pe aceea de a ne da cu linia la palma, noua, acelor neaveniti, care ne dam cu parerea ca ignorantii, indraznind sa contrazicem opinia “maestrului”. Sau sa “atacam” sistemul. Spunand nu literatura sau fraze din oracol, ci relatand pur si simplu fragmente de realitate.

Dar, sa ajungem si la subiect. Una peste alta, s-a terminat si concursul nostru. Cel cu fotografiile. Prima surpriza din partea “echipei de evaluare”, din randul careia nu cunoastem decat pe (ia, ghiciti) deja preacunoscutul admin. este ca aflam intai si intai cine e pe locul I. La distanta de vreo cateva zile, cand diverse persoane de diverse mentalitati se intrebau pe forum ce se mai petrece in aceasta lume a concursionistilor dedicati, primim un mesaj in care aflam cum ca ”o problema tehnica a facut sa nu apara rezultatul la concursul foto. Va fi gata in 2-3 zile.” lasandu-ne sa credem ca s-o fi stricat sofisticatul contoar de voturi. 

Una peste alta, ca sa nu va plictisesc cu rautatile mele, va invit sa va aruncati totusi un ochi pe acest forum. Pentru cei cu adevarat interesati va pot pune la dispozitie si mai multe linkuri catre subiecte fierbinti si dezbatute foarte aprins inclusiv de catre guru-ul sitului. Ca sa va trezesc interesul am sa va spun ca, din cauza unei atitudini total nepupincuriste, m-am ales cu o tirada incredibila din partea dascalului numarul 1 al acestui site si mi-am primit ca bonus si un pachet full cu mustrari din partea suitei de catei aplaudaci. http://www.didactic.ro/forum/viewtopic.php?t=10576 si http://www.didactic.ro/forum/viewtopic.php?t=10140&start=15 

Eu zic sa va las sa va delectati, ca merita. Si daca vreuna/vreunul din voi a avut vreodata ocazia sa cunoasca mai de aproape sistemul nostru de invatamant, cu siguranta va avea o senzatie de deja vu. Poftiti asadar sa vizionati cancanurile de cancelarie. Enjoy it. Si va pup.  

Imi dau seama din ce in ce mai mult ca incep sa ma “robotizez”, sa devin un fel de masinarie (complicata sper eu) care apare din ce in ce mai rar in viata adevarata, intre oamenii adevarati. Acum cateva zile am realizat ca sunt foarte mult locuri in orasul meu in care nu am mai fost de cel putin cateva luni. Si nu am fost pentru ca nu am simtit ca as avea vreo nevoie sa ajung acolo. E cazul sa recunosc ca majoritatea nevoilor mele sunt implinite dintr-un simplu si rapid click. Si imi priieste asta. O, da, imi priieste foarte mult. Vreau sa citesc presa, dau click si am imediat o sumedenie de ziare la dispozitie fara sa mai fie nevoie sa ies dimineata, cu ochii carpiti, sa indur frigul de afara sau arsita, dupa caz. Unde mai pui ca pot sa gasesc mult mai multe ziare decat mi-ar pune mie la dispozitie chioscul Rodipet, unde “se aduce ce se cauta, doamna, ca sa nu ramanem cu retururi”. Vreau sa vad un film, un alt click. Vreau sa fac ceva de mancare, hopa, un nou click si gata reteta. Plus poze, plus pareri ale nutritionistilor, plus pareri ale gospodinelor, trucuri si tot asa. Mi s-a stricat ceva prin casa, gata clickul si ajungem la forumuri unde ne invata niste neni cum sa ne reparam si ce nu am avut stricat vreodata. Caut ceva de cumparat, click si se da start la shopping: alimente, electrocasnice, imbracaminte, incaltaminte, jucarii, carti, parfumuri, bijuterii, suveniruri, chiar si casa (daca mi-as permite-o) mi-as putea-o cumparar de pe net. Vreau in vacanta, click si gata oferta. Vreau sa imi felicit un prieten, click si primeste o felicitare animata de la mine. Daca cumva uit ziua lui de nastere (cum mi se intampla de cele mai multe ori), tot micutul click imi pune la dispozitie un programel care imi aminteste ziua de nastere a cunoscutilor mei. Vreau sa rad, deschid un site cu bancuri sau filmulete nostime. Vreau sa ma simt profunda, deschid un site de dezbateri filozofice. Vreau sa ma joc, descarc un joc. Vreau sa povestesc despre mine, deschid un blog.  Pana si cand vreau sa comunic, tot cu clickul ma descurc cel mai bine. Click pe fereastra de chat si gata, contactul e realizat. Nu trebuie sa-mi fac griji cum ies din casa, cum imi sta parul, ce cercei sa asortez. Daca vreau, pot vorbi simultan cu mai multi cunoscuti, fara ca ei sa se stie intre ei sau sa converseze la randul lor intre ei. Daca vreau, pot sa vorbesc cu cineva si sa privesc la televizor in acest timp, sau sa ascult muzica, sau sa joc un joc, fara ca partenerul meu de dialog sa se simta in vreun fel jenat ca nu a reusit sa ma desprinda de alte preocupari. Iata doar cateva din cele nspe mii de motive pentru care iubesc tehnica asta, fir-ar mama ei.

De ceva vreme, insa, incep sa mai caut si alte “refugii” in afara acestor surse inepuizabile de confort. Si asta pentru ca vreau sa incep sa mai si traiesc. Am avut acum cateva saptamani o intalnire cu cineva pe care nu il cunoscusem niciodata in realitate. O femeie – va spun din start ca sa inlaturam orice banuiala de infidelitate. O femeie pe care o cunoscusem intr-o mica comunitate de gameri si cu care am purtat intr-o vreme lungi si cretine discutii, amuzandu-ne amandoua copios pe seama unora si altora. Din acelasi spirit ludic care se pare ca nu a mai parasit-o nici acum, cand si-a schimbat si statutul intr-unul mult mai serios, m-a cautat la telefon si, in trecere fiind prin orasul meu, a vrut sa ne vedem. Sa ne vedem si sa ne cunoastem de fapt, fiind prima oara cand am fi realmente fata in fata. M-am dus, dar nu cu mari sperante…pentru ca e genul de om pe care il poti eticheta cu usurinta ca fiind neserios, un om cu care te poti distra, dar pe care nu poti pune nici o baza la vreo eventualitate…

Nu regret nici acum ca m-am dus. Pentru ca dupa seara aceea am ramas cu imaginea chipului acela de femeie fericita, implinita in dragoste, o femeie jucausa, zburdalnica cum o stiam, dar o femeie inteleapta, diplomata si capabila de sprijin la nevoie. Asta am vazut dincolo de “bariere”. Acolo, fata in fata, unde totul se petrecea in direct, unde nu mai aveai cum sa dai delete, reply, sau sa pui vreun emoticon sa zambeasca in locul tau, acolo m-am simtit foarte castigata pentru ca am consimtit sa vin si sa descopar cu ochii mei ce e dincolo de click.  De data asta a fost de bine. Ceea ce ma motiveaza sa incerc mai des sa ies din cotlonul meu si sa hoinaresc mai mult prin real life. (dar dupa ce imi consult horoscopul on-line si identific o zi favorabila )

In fiecare vara, de vreo doi ani, vacanta mare e o perioada speciala pentru mine si ai mei…pentru copii, fiindca ies dintre betoane si (temporar) scapa de autoritatea noastra, pentru noi, pentru ca ramanem singuri, doar noi doi, ipostaza in care aproape ca nu stim sa traim, pentru parintii mei pentru ca isi asuma temporar postura de parinti de “imprumut”.

Una peste alta, toata lumea pare multumita de acest aranjament. Inclusiv companiile de telefonie mobila, care cred ca isi promoveaza angajatii pe spinarea dorului nostru care ne impinge la convorbiri zilnice si lungi cu “cei mici”.  Si, vorbind de dor, va las (Luciana, astept criticile tale de fotograf cu vechime) cateva imagini cu cei dupa care tanjim – fara ipocrizie, jur. Va las asadar in compania celor mai reusite realizari ale mele: Mihai si Ioana.  

 

 

Zilele acestea muncesc. La revista Ecologistilor pe trotinete. Numerele 3 si 4…Solicitant, daca te gandesti ca e destul de complicat sa selectezi materialele pentru doua numere simultan, si sa incerci sa pastrezi o linie totusi atractiva pentru micutii nostri “cititori” din gradinite…insa nu tocmai epuizant daca te gandesti ca materialele sunt deja realizate (de altii in cea mai mare parte si, in mica parte de mine), iar partea de design o realizeaza alti specialisti. V-am spus asta ca sa nu credeti ca m-am plictisit de noua mea “jucarie” si mi-am abandonat blogul, ci ca sa intelegeti de ce ne vom “vedea” mai putin zilele astea. Oricum sunt aici, oricum sunt pe “urmele” voastre, deci nu dati bir cu fugitii.

 Va las cate ceva din revistele trecute sa vedeti cu ce ne indeletnicim unii din noi si bineinteles astept impresii.

 

 

Copiii din imaginea de mai sus sunt “eroii” unei scenete compusa si pusa in scena de o educatoare special pentru deschiderea proiectului nostru. Fetita de jos, cu cosuletul, are ceva similitudini cu adn-ul meu. Se numeste Ioana Aurelia Dinu, pentru cei care nu o cunoasteti deja. Si are 6 ani si jumatate.