Ioana mea m-a anuntat de dimineata ca abia asteapta sa faca 12 ani sa mearga cu fetele in cluburi. Ea avand abia 8 (fix duminica viitoare).
Pai, cum asa, in cluburi ? A vazut ea la televizor ca fetele se duc in cluburi si s-a gandit ca trebuie sa fie distractiv. Nu mi-e insa clar de unde i-a venit ideea ca varsta de 12 ani e tocmai potrivita pentru asemenea activitate, nici ea nu a prea a avut explicatie pentru asta – suspectez vreun serial de-ala de tot urmareste ea pe Disney Channel, de tip Hannah Montana. Oricum, a fost suficient ca sa ni se inmoaie picioarele si mie si lui tac-su. Si in linistea care s-a lasat intre noi, se putea auzi cum mintile noastre derulau pe rapid filmul (pre)adolescentei fetei noastre: iesirile cu prietenele, prima intalnire, primul iubit, serile in care vom astepta cu ochii pe ceas sa se intoarca din oras, povestirile de taina dintre mama si fiica, micile conspiratii dintre noi si falsele secrete, grijile si gelozia nemarturisita ale lui tati pentru “putoiul” care ii plimba fiica, cate o ciocnire inevitabila intre dorintele ei si asteptarile noastre, primele discutii despre prezervativ, viata sexuala…
Adevarul e ca ni se cam pune nod in gat cand ne gandim la copiii nostri din ce in ce mai mari. Nu ca ar fi nefiresc sa se faca mari, ci pentru ca ii simtim din ce in ce mai mult fugind din bratele noastre protectoare si parca tot mai expusi. Desi le dorim sa fie firi puternice, independente, tot am mai vrea sa le cunoastem pasii, sa ii stim protejati si feriti de orice potentiala sursa de suferinta.
Pana acum ceva vreme, Mihaita era un “mamos”, care chiar era luat peste picior de toti din familie pentru cat de legat era el de “maaaaaaaaaami”. Acum, cand vreau sa-l imbratisez, intinde bratele barbatos, ca si cum ar vrea sa ma linisteasca si sa ma ocroteasca el pe mine si pare ca se rusineaza daca dau sa il sarut in preajma colegilor sau prietenilor. Desi salut aceste semne de independenta, sufletul meu pare ca se obisnuieste mai greu cu “auto-intarcarea” puilor mei. Chiar daca inca sunt cu aripile intinse larg peste ei, cu fiecare zi care trece ei sunt tot mai pregatiti pentru a face primul drum singuri in afara “cuibului”. Cu fiecare zi care trece invata tot mai multe despre zbor si nu am incotro decat sa-i indrum cat mai bine, pentru ca aripile sa le fie tot mai zdravene, privirea cat mai vigilenta si calea mai sigura. Candva, Ioana spunea ca nu se va marita niciodata pentru ca nu doreste sa stea cu altcineva decat cu noi. Apoi, la ceva vreme a mai corectat din prima versiune si a inceput sa sustina ca va locui cu sotul ei si cele 3 fetite pe care le vor face (“baietii sunt scarbosi”) in casa cu noi, iar varianta cea mai recenta – dupa ce a realizat cat vacarm ar presupune locuitul impreuna atatea suflete si cat de mult ar trebui sa asteptam unii dupa altii la baie, este cea in care va locui cu un etaj mai sus, pe aceeasi scara cu noi. Brusc, nivelul conversatiilor noastre s-a modificat, vorbim de facultate, despre faptul ca va pleca la un moment dat si va locui in alt oras – “Dar voi veni inapoi acasa, nu-i asa?”, “Si unde voi locui eu la facultate?” – vorbim de examene, despre clinica ei veterinara unde vor veni toate mamicile de animale ca sa isi nasca puii in siguranta, dar visele ei inca pastreaza candoarea puiului legat de familie, caci nimeni nu lipseste din “peisaj” si, mai ales, nimeni nu e atins de trecerea anilor. Doar ei, copiii sunt mai mari, caci si bunicii, si mami si tati, si ceilalti dragi lor, toti vor ramane ca si acum.
Gandurile si visele lor te induioseaza, candoarea si naivitatea lor te misca, si te intrebi cum de ai putut trai atata vreme fara toate astea ? Cate sentimente si cate framantari ar fi ramas neactivate in noi, cate emotii si cate griji ar fi ramas netraite, cate imbratisari si cate “te iubesc” ar fi ramas nefolosite ?

Pentru toate mamele care isi fac griji pentru primul zbor al puilor lor, va ofer o ilustrare gratioasa a uneia din cele mai protective si increzatoare mame din lume.

Am vazut azi cele mai frumoase doua filme de animatie produse in ultimul timp, atat de frumoase, incat de atata drag de ele mi s-au umplut la un moment dat ochii de lacrimi. Numele lor ? Alvin and the Chipmunks si Printesa si broscoiul.
Primul – ceva mai delicat si mai gingas decat al doilea, mustind de faze comice si umor, despre un trio de veveritoi cantareti al caror manager se accidenteaza si in consecinta sunt nevoiti sa ramana – pana la vindecarea acestuia – in grija unui nepot pe care il preocupa initial numai jocurile video/electronice. Mai mult, chiar, sunt nevoiti sa mearga la scoala, un colegiu precum toate colegiile americane, unde la inceput ajung sa deranjeze pe baietii populari – caci toate fetele erau cucerite de dragalasele veverite vorbitoare. In cele din urma, insa, liderul veveritoilor ajunge sa fie integrat in grupul popularilor care il includ in echipa de fotbal a colegiului si simpaticul veveritoi ajunge sa se comporte precum un adolescent teribilist, uitand de prietenii lui veveritoi si chiar participand la farse rautacioas eimpotriva lor.
Mi-au placut enorm cateva scene, cum ar fi aceea in care cei trei veveritoi stateau seara si se uitau impreuna la Animal Planet, intinsi toti trei pe acelasi fotoliu si inveliti cu aceeasi paturica, sau scena in care – suparat de faptul ca fratii lui se certau, unul din veveritoi merge la cel care trebuia sa aiba grija de ei si il roaga sa il lase sa doarma cu el. Acesta, miscat , consimte, dar cand veveroiul se baga sub patura, nepotul scapa un partz sonor si bietul animalut abia gaseste iesirea de sub patura.

In poveste apare si un alt trio de veverite, de data aceasta fetite, dornice de afirmare, teribil de talentate, si mare fane ale trioului deja vestit al veveritoilor cantareti. Si e o scena teribila in care veverita cea mai scunda e obligata de managerul proaspat descoperit sa poarte niste incaltari cumplite, de tipul celor ortopedice, menite sa-i mai aranjeze un pic inaltimea. Si biata veverita recunoaste ca incaltarile respectiva o supara tare, dar, de dragul celebritatii mult ravnite, le accepta fara impotrivire, si chiar accepta comentariile nesimtite ale managerului care le pune pe doua din ele sa se retraga mult in spate pentru a nu o eclipsa pe cea de-a treia dintre ele, pe nume Britney. Mi-a placut si m-a induiosat mult scena aceea, un apropo duios la atatea trupe de fete care fac atat de multe compromisuri pentru a ajunge celebre.
Asa cum era de asteptat la asemenea personaje dragalase, povestea se termina fericit, cele doua triouri isi cad cu tronc unul altuia, reusesc chiar sa castige impreuna un concurs de muzica, in urma caruia colegiul primeste o suma de bani suficienta cat sa salveze departamentul muzical al colegiului, insusi nepotul cel salbatic reuseste sa se “umanizeze” si castiga inima celei de care fusese indragostit in adolescenta si careia nu indraznise sa-i declare niciodata sentimentele lui, managerul veveritelor revine din spital in plin concert al veveritelor, iar la final, le aduce si pe cele trei super simpatice veverite – fetite sa locuiasca cu ceilalti trei.
Un film cu multe faze gingase, cu un mesaj pozitiv si cu o morala extrem de pertinenta si la nivel de adulti, un film cu care va puteti incheia in modul cel mai placut o seara de familie, cu mici si mari la un loc.
Subtitrarea scartaie pe alocuri, dar, daca reusesti sa treci peste erorile de ortografie si peste cateva stangacii de exprimare, nu pare chiar suparatoare, la cat de captivante sunt imaginile si scenariul.
Cel de-al doilea film e o surpriza, si una nesperat de placuta. Personal, nu aveam asteptari prea mari de la un astfel de film, caci ma gandeam ca va fi o alta “ecranizare” dupa povestea clasica a printului transformat in broscoi si pe care o printesa il scapa de vraja sarutandu-l. Ei bine, filmul surprinde in primul rand prin “culoarea ” personajelor, eroina filmului e chiar una de culoare, printul e sarac lipit, un zurbagiu cam afemeiat si destul de misogin, interesat sa se casatoreasca cu o fata bogata doar de dragul de a scapa de saracie, iar in urma sarutului vraja nu se destrama, ci din contra, o atinge si pe cea care incercase sa scape broscoiul de vraja.
Cea mai frumoasa faza a filmului: cautand sa scape de vraja care i-a transformat pe amandoi in broscute, cele doua personaje – printul cel falit si o chelnerita de culoare care se spetea muncind la nspe localuri pentru a-si putea realiza visul de a avea propriul restaurant, se imprietenesc cu un licurici despre care afla ca este indragostit de luceafarul de seara, pe care il botezase “Evangeline”. Si in fiecare seara, licuriciul se adresa iubitei lui, crezand cu ardoare ca aceasta este cel mai minunat licurici, care sclipeste cel mai frumos dintre toti licuricii. La finalul filmului, licuriciul moare si prietenii lui il pun sa pluteasca pe lac intr-un sicriu dintr-o frunza, si, in timp ce toti il jelesc tristi, langa luceafarul de seara rasare o alta stea, ale carei raze par sa se imbratiseze cu cele ale luceafarului. O imagine superba si o idee splendida. Ma intriga scenariul la final, caci cele doua broscute decid pana la urma ca nu mai vor sa redevina oameni – asta dupa ce tot filmul incercasera sa gaseasca o cale sa scape de vraja.
Dar – ca in orice film de animatie care se respecta, mesajul e unul pozitiv si moralizator, nu conteaza cine/ce esti si ce iti doresti la un moment dat, trebuie sa cauti adanc in sufletul tau sa descoperi daca ceea ce iti doresti este si ceea ce iti trebuie cu adevarat.

Una peste alta, filmele respective se asorteaza destul de reusit pentru o seara de calitate, mai ales alaturi de copii. Recomandarea mea este insa sa vedeti mai intai Printesa si broscoiul, care are un final ceva mai trist si mai filozofic, veveritele se incheie vesel si neastamparat, cu o stare de buna dispozitie totala.
Enjoy it.
PS Trebuie sa spun ca melodiile trupelor sunt hituri celebre (Beyonce, Single lady) care suna fermecator cantate de veveritele – personaje, iar coregrafia este pe masura.

Iata fotografiile obiectelor pe care le am dori sa le punem la dispozitia comunitatii DC. Sper sa fie de folos celor care au mai multa nevoie decat noi.

Ei, bine, dragilor, trecura si sarbatorile cele scaldate in maioneze, frisca si alte delicatese nerecomandate siluetei si reveni fiecare pe la muncile sale, cu un strat mai gros pe solduri si cu un buzunar mai subtirel.
Cum a fost anul meu ? Destul de prost…slab…lesinat, ca sa fiu cat mai exacta. A fost o criza din toate punctele de vedere ale existentei mele. Un an cu oportunitati extrem de subtiri si in mare parte esuate, un an al descoperirilor triste, un an al indoielilor si al sperantelor naruite. Destul de patetic, ce pot sa zic…Am incheiat anul uitandu-ma in gol, intrebandu-ma care mi-e drumul in viitorul apropiat, si care e sageata care imi arata MIE spre inainte.
Cu aceste ganduri mi-am intampinat eu sarbatorile, chiar daca mi-am agatat de buze zambetul de duminica si mi-am luat tinuta vesela de familie.
Desi nu prea asteptate, sarbatorile au trecut peste mine cu mai multa caldura decat as fi crezut, cu un aer de optimism pe care altfel l-as fi putut considera patologic, date fiind realitatile inconjuratoare crude, si fara sa fi sperat vreodata la asta, au reusit sa-mi repuna un pic pe picioare propriul self estime.
Am incheiat anul cu oameni buni langa mine, cu oameni buni in gandurile mele, cu veselie si iubire, bucurandu-ma aproape isteric ca tot acest an ramane in sfarsit in urma.
Am inceput anul, aproape simultan, as putea zice, cu sentimente similare, doar ceva mai obosita, caci orele se mutau tot mai mult spre dimineata.
Am inceput anul cu lucruri frumoase, momentele bune au continuat cateva zile si dupa seara Revelionului, asa ca am putut reveni la viata reala cu forte proaspete, cu amintiri noi si ganduri ceva mai optimiste.
Ioana mea a auzit ca in noaptea de Anul Nou trebuie sa-ti pui o dorinta. Mi-a spus ca dorinta ei este ca nimeni din cei dragi ei sa nu moara niciodata. Insa, pentru ca a ratat in acest an aceasta oportunitate magica, mi-a marturisit ca o va incerca la anul. Sper sa nu afle prea curand ca magiile au cam disparut…
Dar, daca ar fi sa cred si eu, mi-as dori sa las in urma fara resentimente tot ce a fost cenusiu in acest an, sa pot sa ignor intrebarile la care nu am gasit raspuns, si, mai ales, sa pot sa inlocuiesc golurile din suflet cu ceva, vorba cantecului, “mai trainic si mai frumos”.
Cum, insa, mi-am ratat si eu ocazia de a-mi transmite dorinta la miezul noptii de Anul Nou, cred ca va mai trebui sa astept pana sa ma pot astepta sa se implineasca.
Adevarul e ca ma sperie acest an, ma sperie pentru toate provocarile pe care pare sa le aduca, si cred ca nu mi-ar strica un pic de magie, sau, ma rog, de energie pozitiva ceva, ca tot e un subiect in voga zilele astea.
Pana revin cu ganduri ceva mai terestre, va las sa va aruncati un ochi critic si peste ce am mai produs eu la final de an, si incercati sa fiti toleranti cu virgulele si alte greseli “tehnice” care, credeti-ma pe cuvant, nu imi apartin.
Click : Adevarul de Neamt

Va sarut si va doresc un an mai bun.

Raspund cu mare placere cititorilor mei favoriti cu urmatoarele detalii:
1. Pe colega mea de liceu despre care vorbeam in postarea precedenta, fosta Exotic, fosta Iuliana, fosta Sexxy, si fosta diverse, am intalnit-o prin 2002 in culisele unui concert electoral (era vorba de alegeri locale) unde distribuiam artistilor fundite rosii (pentru cine nu stie, fundita rosie este simbolul solidaritatii cu persoanele seropozitive). Spre surprinderea mea, ea a fost cea care m-a recunoscut si mi-a amintit ca am fost colege, timp in care eu, cu o mina extrem de chinuita, ma straduiam sa o identific dintre putinele figuri pe care le mai pastra memoria mea destul de sifonata. Dar ea nu a parut deloc surprinsa ca nu o recunosc, si m-a salvat extrem de dragut cu urmatoarea replica: “Pai e firesc sa nu-ti mai amintesti de mine, caci tie iti placea cartea, iar mie sperma……”
Ne-am dat atunci numere de telefon, eu – pe al meu personal, ea – pe al impresarului, cred ca acelasi tip cu care s-a si casatorit intr-un final, si, pentru ca ne aflam in preajma botezului fetitei mele, am invitat-o si pe ea la petrecere. Artista din ea a raspuns atunci fara sa clipeasca: “Sigur ca da, daca platesti.” Pai, na, daca mie mi-a placut cartea…Uite ea ce bine a ajuns….
Ei bine, pentru a evita astfel de raspunsuri am stat departe de astfel de oameni si nu am cautat sustinerea lor pentru vreo actiune. Singurul om care mi s-a parut la un moment dat ca ar putea fi in stare sa faca lucruri dintr-o motivatie pur sufleteasca si ne-materiala a fost Mihaela Radulescu. Insa probabil am fost prea mici dintr-o lista prea lunga si prea neconvingatori pentru a obtine suportul unei vedete de asemenea calibru.
2. Vineri, Primaria era cvasi goala, majoritatea lucratorilor publici aflandu-se in corpore pe teren. Nu stim pe ce teren, sau pe al cui, ideea e ca se anunta o deplasare prelungita, caci persoana cautata de mine s-a declarat indisponibila si pentru ziua de azi, luni. Am asa o intuitie in fapt de seara ca si in vinerea dinaintea turului 2, cu prelungi peste lunea de dupa, va fi necesara deplasarea “urgenta” in teren a acestor slujbasi pe impozitele si taxele noastre. Si, adica ce, ala nu e tot teren, ce daca e in curtea vreunor circumscriptii electorale ?
3. Iata si proiectul nostru: Ecolimpiada
Este vorba de un concurs eco-sportiv adresat tuturor scolilor din Piatra-Neamt care au clase de gimnaziu. La concurs se poate înscrie orice şcoală/liceu de pe raza Municipiului Piatra-Neamţ care propune o echipă constituită din 4 elevi de ciclu gimnazial (1 elev clasa a V-a, 1 elev clasa VI-a, 1 elev clasa a VII-a, 1 elev clasa a VIII-a) şi un profesor îndrumător. Fiecare şcoală/liceu poate înscrie o singura echipa.
Competiţia cuprinde trei runde, fiecare dintre acestea având caracter eliminatoriu:
Prima rundă – Reconstituire – probă contra-timp
Fiecare echipă va trebui să reconstituie într-un timp cât mai scurt sloganul/mesajul de mediu care rezultă din alăturarea mai multor fragmente de hârtie/carton repartizate prin tragere la sorţi. În urma desfăşurării primei runde se vor califica primele 8 echipe care au reconstituit corect sloganul.

A doua rundă – probă practică de testare a cunoştinţelor de mediu şi abilităţilor fizice: Traseu „Gunoierul” având ca temă colectarea deşeurilor. În urma acestei runde, vor rămâne în concurs 4 echipe care au obţinut punctajele cele mai mari.

A treia rundă – Probă teoretică de testare a cunoştinţelor din domeniul protecţia mediului
Clasamentul final va fi stabilit în urma evaluării testelor de către o comisie de jurizare formată din reprezentanţi ai Organizatorilor. Vor fi premiate echipele clasate pe locul I, II, III. În cazul clasării a mai multor echipe pe acelaşi loc, echipa câştigătoare se va decide în urma susţinerii unei probe suplimentare de baraj.

Premiile constau în obiecte:
1. premiul I – 4 buc. set de role + premiu profesor îndrumător
2. premiul II – 4 buc. skateboard + premiu profesor îndrumător
3. premiul III – 4 buc. set badminton + premiu profesor îndrumător
Valoarea totală a premiilor este de 2500 lei. Înmânarea premiilor va avea loc la finalul competiţiei.

Deci cam asta ar fi concursul pe scurt. Dintr-un proiect mai amplu, propus pe cateva luni, am ramas cu doar acest concurs, vorba clasicului, “dupa buget, coane Fanica”.
Ideea este ca avem un sprijin foarte important din partea unui ONG, Asociatia Sansa, condusa de sensei Ionut Stefanescu, care ne-a ajutat sa obtinem locatia pentru desfasurarea concursului, mai exact sala de sport a Scolii Generale Nr. 5.
4. Despre data concursului nu avem inca date certe, pentru ca suntem inca in tratative cu scoala, care tare s-ar mai fi avantat sa ne impuna si o taxa pentru sala, asa de ONG-isti bogati ce suntem, ca “lasa, ca stim noi ca ONG-urile astea au bugete zdravene de tot pentru proiecte”. Ma gandesc ca daca doamna directoare o fi auzit zvonul de acum 10-11 ani cum ca ONG-urile sunt alea care aduc masini din afara, e posibil ca maine, cand ii voi spune ca am venit cu microbuzul, sa ma creada o mincinoasa de cea mai joasa speta. Dar, ca s-o impresionez, ma duc sa-mi fac doua-trei gauri la ciorapi si cativa franjuri la chiloti, poate-i starnesc mila si nu ne mai taxeaza nici la “promovare”.
Maine sunt chemata de doamna directoare in persoana “sa stabilim niste detalii”. Daca printre aceste detalii ma trezesc si cu vreo taxa, ceva de platit, pe principiul ca nimic nu e gratis si ca, daca tot e ONG, e bogat, si deci sa plateasca, jur ca ma voi ocupa personal de promovarea cat mai intensa a acestui parteneriat si mai ales a modului lui de derulare.
Cu aceste ganduri eroice in minte, ma retrag glorios la somn si va doresc o seara/dupa-amiaza/zi cat mai bune. Noapte buna, tuturor.

Am văzut într-o zi, în timp ce zapam după un film mai pe gustul meu (cam asa arată una din scenele mele favorite – paranteză: dă click pe cuvântul marcat cu altă culoare şi deschide în fereastră nouă ), o emisiune care se chema Aruncati din tren. Nu m-as fi oprit să o urmăresc daca nu as fi zarit printre protagonistii ei pe una din fostele mele colege de clasă din liceu, actuala Giulia, sau Julia, fostă Exotic, fostă Iuliana, fostă Chelaru…
Scenariul emisiunii e destul de clasic, nişte vedete se apucă de strâns bani pentru diferite cazuri sociale, un fel de Dansez pentru tine în varianta Muncesc pentru tine. sau mai exact Sunt penibil pentru tine. Trecând peste faptul că sumele strânse sunt destul de mici, undeva în jurul a 100 milioane lei şi chiar mai puţin, şi că vedetele respective ar fi avut cu siguranţă posibilitatea de a le susţine din propriul buzunar, emisiunea ne arată cum vedetele prestează diverse munci pentru a primi bani şi a sprijini cazurile respective. Ca să revenim la vedeta noastră, ea a fost “aruncată din tren”, ce “coincidenţă”, tocmai la Piatra-Neamţ. Bun, şi pe unde credeţi că ajunge să presteze ? Pe la toate instituţiile puternic marcate cu oranjul pd-l-istic: Primar, apoi şeful Consiliului Judeţean, Vasile Pruteanu, Parking SA, la care Primăria este acţionar principal, Trezorerie, şi nu în ultimul rând echipa de fotbal, răsfăţata bugetului local, FC Ceahlăul. Muncile prestate de celebra Iuliana au fost din cele mai împovărătoare: să dea cu picioruşul într-o mingiucă de fotbal, simulând o miuţă cu jucătorii FC Ceahlăul (noroc că nu a fost şi primarul de faţă să ceară repede câteva “pinaltiuri”), să bată un contract la calculator, să cânte o strofă dintr-un cântecel, să facă curăţenie într-o cameră şi să golească un portbagaj. Pentru fiecare din aceste eforturi a primit sume începând de la 300 lei şi până la 1000 lei, chiar peste. Mie chiar mi-a plăcut emisiunea şi caracterul ei moralizator.
Pentru că în urma vizionării ei, copiii mei au tras următoarele învăţăminte:
1. Salariul pe o zi pentru un job foarte puţin solicitant este în jur de 100 milioane lei.
2. La primărie şi la consiliul judeţean sunt doi neni care dau mulţi bani celor care le cântă un cântecel.
3. Ar fi trebuit să se înscrie de vreo trei ani în echipa de fotbal locală pentru că ei ştiu mai bine să lovească mingea.
4. E cazul să-şi facă mai des curăţenie în cameră căci serviciile de acest tip se plătesc foarte scump.
5. “Mami, voi de ce nu vă duceţi să munciţi acolo ?”

PS. Între timp, proiectul ACS despre care vorbeam, cel finanţat de Primărie se urneşte şi el cu paşi mărunţi. Fiind în căutare de furnizori de echipamente sportive (pentru a asigura premiile), am fost (la figurat) alungată cu pietre cand auzeau că e vorba să aştepte banii de la Primărie. Când în sfârşit am găsit pe cineva dispus să-mi furnizeze marfa şi să-şi primească banii la o lună, m-am dus şi eu să mă interesez cam cât ar putea dura decontarea facturilor de la bugetul local.
Răspunsul a fost năucitor: “Pai…durează….pot să vă spun că avem încă nedecontate proiecte din anul trecut fiscal !!!”
Aşa că vreau, nu vreau, parcă mă văd făcând serenade pe la birourile Primăriei. Anul viitor mă duc să cer finanţare şi de la Consiliul Judeţean, că şi acolo am văzut că se plăteşte bine la strofa de cântare.

Iată şi o melodie pe care aş putea să exersez.
Oare aş avea succes ?

Aceasta e una din melodiile care se leagă inevitabil de viaţa fiecăruia din noi. Două voci superbe – Sarah Brightman şi Jose Carreras – şi un mesaj care te înmoaie până-ntr-atât încât te face să te opreşti dintr-odată şi să închini un gând bun prietenilor care au fost şi celor care, poate, mai sunt, şi celor de care mi-e mai dor decât pot recunoaşte.

“Amigos para siempre
Means you’ll always be my friend
Amics per sempre
Means a love that cannot end
Friends for life
Not just a summer or a spring
Amigos para siempre”

Contextul e cam aşa: începând cu decembrie 2005 activităţile nonprofit de interes general pot să primească, potrivit legii 350, finanţări din fonduri publice. Ideea nu este că până la acel moment nu se putea întâmpla acest lucru, din contră, erau ong-uri care primeau fonduri serioase de la consilii locale, judeţene, etc., însă toate acestea se întâmplau după criterii destul de discutabile şi adesea într-o discreţie absolută.
Cum ar veni, erau activităţi şi organizaţii care erau favorizate, de cele mai multe ori pe criterii de înrudiri, cumetrii şi prietenii sincere cu aleşii locali sau judeţeni. Aşa stând lucrurile, ani de zile ONG-urile s-au tot coalizat şi au tot bătut la uşile legiuitorului, doar doar vor obliga instituţiile publice să abordeze mai atent, mai corect, şi mai transparent finanţarea activităţilor non profit.
Într-un final, sătui de presiunile activiştilor ong, iaca se naşte cu mare trudă şi multdorita reglementare, celebra lege 350. Toată lumea a sărit în sus frenetică, ong-urile s-au pupat pe gură, activiştii au trimis mass-uri de felicitare, ce mai, era o mare sărbătoare în sector. Firesc, de altfel, căci legea chiar suna bine şi părea că pune mare rânduire în treburile neorânduite ale finanţărilor din bugetele publice.
În linii mari, legea spunea că finanţările din fondurile publice trebuie să se acorde în mod obiectiv şi transparent. Adică, fondurile trebuie prevăzute de către instituţiile publice într-un program anual care se publică în Monitorul Oficial, iar acordarea lor se face în urma unei selecţii publice, pe criterii de calitate, eficacite, egalitate de şanse, bla bla.
În traducere, să se organizeze concurs de proiecte. Ca la orice finanţator: se anunţă programul, se publică ghidul solicitantului, se depun cererile de finanţare şi restul de documentaţii până la o dată limită şi apoi se evaluează proiectele şi se anunţă căştigătorii.
Frumos, nu ? Negru pe alb, lucrurile păreau a fi fost descurcate şi nu ar mai fi încăput loc de comentarii şi suspiciuni. Faptic, însă, iată ce se întâmplă.
Luăm exemplul anului 2009, un an pe care toată omenirea îl defineşte cu un singur cuvânt: CRIZĂ. Nu e nevoie să detaliem, am simţit cu toţii provocările acestui an şi cu siguranţă mulţi dintre noi au avut de suferit de pe urma lor. După îndelungi tergiversări şi discuţii de la nivelul cel mai înalt legate de aprobarea bugetului pe acest an, iată că se decide în cele din urmă bugetul la nivelul fiecărei comunităţi şi în luna aprilie se lansează şi Programul anual pentru acordarea de finanţări nerambursabile de la bugetul local al municipiului Piatra Neamţ, pentru activităţi nonprofit de interes general, aferent anului 2009.
Pe scurt, iată prezentarea acestuia:
Sunt 5 domenii de finanţare, fiecare cu sumele sale, aprobate la nivelul consiliului local:
1. Cultură = 500.000 lei
2. Social = 15.000 lei
3. Educaţie civică = 15.000 lei
4. Protecţia mediului = 15.000 lei
5. Sport = 780.000 lei

La o primă privire ne şochează discrepanţa între sumele puse la dispoziţie pentru diferitele domenii, faptul că într-un an care impune atât de mari provocări la nivel social se acordă suma de 150 milioane lei vechi şi grei proiectelor din domeniul social şi de 52 de ori mai multe fonduri activităţilor din domeniul sportului. Eu, personal, sunt foarte curioasă privitor la fundamentarea acestei distribuiri a fondurilor din bugetul local, şi la fel de curioasă sunt şi în ceea ce priveşte evaluarea proiectelor depuse, căci şi lista câştigătorilor se dovedeşte a fi o lectură extrem de interesantă.
Pe situl primăriei, textul hotărârii de consiliu prin care se aprobă lista proiectelor finanţate începe aşa: “Văzând nota de fundamentare înregistrată sub numărul 22501 din 26.05.2009 prin care Primarul Municipiului -dl. Gheorghe Ştefan propune aprobarea proiectelor cu finanţare nerambursabilă”. Deci, domnul Primar a prezentat o notă de fundamentare prin care (probabil) explică de ce propune aprobarea acestor proiecte. Nota de fundamentare nu este publicată, deci nu putem povesti despre textul acesteia.
Dar surprizele abia acum încep:
Din lista proiectelor aprobate spre finanţare, sumele propuse pentru sport depăşesc orice aşteptare: un total de 1.808.000 lei !!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Aproape 2 milioane lei noi din bugetul local pentru sport ! De 120 ori mai mult decât programele sociale ! Şi de aproape două ori şi jumătate mai mult decât suma prevăzută şi publicată în Monitorul Oficial !
Întrebând la Primărie am aflat că această modificare a bugetului alocat a fost posibilă datorită unei rectificări bugetare, justificată de numărul mare de proiecte depuse…
Nu-i aşa că sună într-un anume fel ? NU-i aşa că pare uşor exagerat să aloci o sumă atât de mare pentru a finanţa TOATE proiectele de la sport şi să “tai” de la finanţare unele proiecte din alte domenii precum cultură, social, iar altora să le ajustezi drastic bugetul ? Păi, domnule Primar, eu zic că şade ruşinică. Eu înţeleg că poate Dumnezeul Sportului are o slăbiciune pentru Municipiul Piatra-Neamţ şi de aceea s-a gândit că e necesar să îi acorde o felie generoasă din bugetul local, dar, totuşi, nu e chiar cam mult ?
Să nu înţelegeţi că spun aşa doar din invidie, pentru că proiectul meu a primit doar 5000 de lei din cei 13.000 solicitaţi, dar întreb şi eu aşa, ca tot ong-istul care s-a extaziat când a apărut legea 350, chiar nu se putea altfel ? Să fie doar o coincidenţă faptul că vorbim de fonduri alocate unui club pe care (conform cv-ului de pe pagina Primăriei) îl finanţează şi al cărui preşedinte de onoare este însuşi primarul ?
Închei amintindu-mi o discuţie avută cu un coleg dintr-un ong care administrează un centru pentru tinerii care au ieşit din centrele de plasament, un centru creat în locul unui bloc de locuinţe dezafectat şi care asigură găzduire şi servicii de sprijin celor care ies din centrele de plasament. Îmi povestea foarte supărat că asocaţia nu mai poate face faţă cheltuielilor de întreţinere ale acestui centru şi că nu reuşeşte să obţină finanţare de nicăieri de la autorităţile publice locale (care, pe de altă parte, îi trimit cazuri spre asistare), fiind dispus să transfere acest centru celui care ar putea să-l preia, în condiţiile în care asociaţia înregistrează lună de lună restanţe la toate utilităţile: apă, gaz, etc. Utilităţi de care are nevoie pentru a asigura găzduire tinerilor fără adăpost, tineri peste 18 ani, ieşiti din instituţiile de protecţie a copilului.
50 milioane pe lună în lei vechi este numai factura la gaz a centrului, Domnule Primar, 5000 de lei uşori şi noi, adică fix o treime din cât aţi acordat pentru tot anul programelor sociale din Municipiul Piatra-Neamţ, şi mai puţin de 1% din cât aţi asigurat din bugetul local echipei al cărei preşedinte de onoare sunteţi.
Dar, desigur, nu puteţi să le faceţi pe toate, Domnule Primar, copiii aceştia oricum nu prea au nici un viitor, dorm pe stradă, strică imaginea oraşului, sperie turiştii când se leagănă în faţa supermarketului, şi mai şi put, haideţi să nu ne mai necăjim gândindu-ne la ei, şi mai bine să fim optimişti şi să credem în steaua norocoasă a fotbalului nemţean. Hai, Ceahlăul !

De câte ori mi se întâmplă să aud de câte cineva cunoscut care a murit, persoane mai mult sau mai puţin în vârstă, persoane pe care le-am cunoscut îndeaproape sau nu chiar, inclusiv celebrităţi despre a căror moarte aflu de prin ziare, reactia mea  imediată este, pe lângă compasiunea firească, regretul, etc., una fiziologică, un nod în gât şi o frică paralizantă de moarte. Da, mă tem îngrozitor de moarte. Mă tem că oricând mi s-ar întâmpla mă va prinde nepregătită…că nu voi fi lăsat lucrurile în ordine….că nu ştiu ce se va putea întâmpla în urma mea celor dragi mie…apoi, mi-e teamă de moartea celor foarte apropiaţi…familia mea, părinţii mei, soţul meu…mi-e teamă, sunt îngrozită de gandul ca eu sau cineva apropiat mie am putea sfârşi în urma unei boli chinuitoare sau că un accident nefericit ne-ar putea şterge pur şi simplu de pe “hartă”. Mi-e teamă că un astfel de eveniment ar putea fi prea copleşitor şi că ar putea bulversa ireversibil vieţile celor rămaşi. Că lucrurile s-ar putea întâmpla prea curând. Că ne-ar prinde nepregătiţi, că ar lăsa prea multe regrete, prea multă tristeţe, prea mare singurătate, sau prea prea multă nesiguranţă. Soţul meu şi-a pierdut mama când era mai mic decât Mihăiţă acum. Avea 5 ani. Iar fratele lui 2-3.  Deşi nu apucaseră să-şi cunoască prea bine mama, pe care boala chinuitoare o ţinuse departe de ei, mintea lor i-a păstrat o amintire extrem de duioasă. Poate că nu mai au prea mult de amintit, dar ceea ce le-a rămas pentru ei ”Mama”, puţinul de poveste şi de amintire cu ea, este absolut intangibil şi sunt convinsă că va rămâne mereu sacră pentru ei. O fiinţă despre care evită să vorbească, dar căreia ştii că i-au ridicat altar în sufletele lor.      

Din fericire petru mine, niciunul din “morţii mei” nu mi-a fost foarte foarte apropiat. Mi-am îngropat bunicii, persoane peste 70 de ani, de care nu am fost niciodată prea legată afectiv, dar pe care mă bucuram să îi ştiu în viaţă, să ştiu că îi găsesc mereu acolo, robotind prin curte, cu treburile interminabile ale vieţii la ţară. Unul după altul, fiecare s-a stins, şi a fost condus de cei din familie la cimitirul satului, care îmi părea din ce în ce mai aglomerat şi mai părăginit. Am regretat plecarea lor, însă dispariţia lor m-a întristat mai mult pentru durerea pe care o aducea părinţilor mei…pentru mine, ei erau bunicii. Pentru părinţii mei, ei erau “mama” sau “Tata”. Nu ştiu ce poate însemna să te trezeşti dintr-odată fără aceste două persoane…chiar dacă vor fi încetat de mult să fie reperele vieţii tale, sau chiar dacă nu vor fi fost niciodată, tot nu m-aş simţi vreodată suficient de pregătită să mă despart definitiv de ei. Chiar dacă trec zile întregi în care nu apucăm să vorbim şi uneori chiar luni  fără să ne vizităm,  faptul că îi ştiu pe amândoi bine este fundamental. Doar conştiinţa faptului că odată va fi altfel, că inevitabil nu va mai fi ca acum, mă îngrozeşte şi îmi paralizează realmente orice gând. 

Cineva îmi reproşa că nu sunt suficient de credincioasă, de aceea sunt atât de înfricoşată de moarte. Nu voi contrazice asta, pentru că mă simt cu adevărat insuficient de credincioasă. Însă nici nu ştiu cum aş putea fi serenă şi cum aş putea accepta vreodată mai uşor gândul că la un moment dat, în viaţa mea nu vor mai fi părinţii mei, sau că eu voi dispărea la un moment dat din viaţa copiilor mei…Perspectiva vieţii de după moarte e o idee care nu mă mulţumeşte nici ea suficient, deşi e mai acceptabilă decât gândul sumbru că ar putea să nu mai fie nimic. Pur şi simplu NIMIC. Nada. Să se rupă dintr-o dată filmul şi gata. Să nu mai ştii ce se întâmplă în urma ta, ce fac copiii tăi, ce fac nepoţii, cum se descurcă prietenii tăi, ce s-a ales de proiectele tale, de munca ta, ce fac oamenii pe care i-ai cunoscut…Şi, chiar dacă ai fi, acolo, undeva, în eter, într-o formă imaterială, cum să îi mângâi pe cei care se simt pierduţi după plecarea ta, cum să-i ajuţi pe cei care se simt neajutoraţi ? Iar tu, cel care nu mai eşti şi (eventual) ai ocazia să poţi urmări ce se întâmplă în urma ta, cum vei percepe toate astea ?

Indiferent de varianta la care mă gândesc, neputinţa de a interveni în faţa inevitabilului morţii e un gând extrem de trist şi de disperat. Mă chinuie, mă torturează că nu poţi alege, că nu poţi negocia sau amâna…uneori, nici măcar nu poţi şti că se întâmplă…nici măcar nu ai timp să realizezi…să îţi iei rămas bun…să laşi în urma ta o oarecare ordine…mi se pare cumplit…

Şi foarte trist.

Având în vedere interesul crescut al grădiniţelor din judeţul Neamţ pentru participarea la activităţi de educaţie ecologic, interes manifestat pe parcursul derulării de către Asociaţia de Sprijin Comunitar ACS a programului “Ecologişti pe trotinete”, am luat decizia organizării unei competiţii care să pună în valoare aptitudinile şi competenţele lor ecologice dobândite în urma implementării proiectului.

Concursul are în vedere două axe majore:

1. Implicarea în cadrul programului “Ecologişti pe trotinete” cu următoarele premii:

a. Premiul pentru cea mai implicată grădiniţă – trofeul Ecologiştilor pe trotinete

b. Premiul pentru cel mai implicat cadru didactic – trofeul Eco-educatorului

c. Premiul pentru cel mai implicat părinte – trofeul Eco-familia

 

2. ECO-ART – Creaţie artistică cu caracter ecologic, cu următoarele secţiuni

a. Desen/Obiect decorativ cu caracter ecologic

b. Eco-scenetă/Eco-show 

c. Costum Eco din deşeuri 

Concursul ECO-ART se desfăşoară între grădiniţele implicate în program, participanţii având posibilitatea să dovedească prin creaţiile lor artistice interesul pentru problemele de mediu şi implicarea în rezolvarea acestora, ca şi deprinderea unei conştiinţe ecologice.

La secţiunea Desen, fiecare cadru didactic interesat va putea selecta un număr maximum de 3 desene cu caracter ecologic realizate de copiii preşcolari şi le vor trimite spre evaluare echipei de proiect.

 

Pentru secţiunea Eco-scenetă/Eco-show, cadrele didactice interesate vor pregăti cu copiii preşcolari un moment artistic cu tematică ecologică, având durata de maximum 15 minute. Materialul filmat şi inscripţionat pe DVD se va trimite echipei de evaluare.

În cadrul secţiunii Costum Eco, vor fi trimise spre evaluare fotografii reprezentând copii preşcolari echipaţi cu un costum realizat în totalitate din deşeuri (de către cadre didactice sau de părinţi).

Concursul se lansează pe data de 2 octombrie 2008 şi trimiterea materialelor se va încheia la 1 noiembrie 2008.

Pe data de 14 noiembrie va avea loc festivitatea de premiere a câştigătorilor. Pentru fiecare secţiune va exista câte un câştigător care va primi un aparat electric/electronic de largă utilizare (DVD player, imprimantă multifuncţională, cameră foto digitală, aspirator, etc. ), rechizite şi dulciuri.

Cele mai reuşite desene şi obiecte decorative realizate de copiii preşcolari vor face obiectul unei licitaţii, banii strânşi fiind folosiţi pentru achiziţionarea de rechizite pentru copiii participanţi.